Labor omnia vincit improbus!

8 sept. 2009

Injecţii, Injecţii, Injecţii injecţii


Din păcate azi nu am putut să merg la serviciu deoarece nu m-am simţit prea bine. Dacă stau să mă gândesc pot să zic că nu m-am simţit DELOC bine, chiar foarte rău. Nu am putut să dorm toată noaptea din cauza febrei şi a durerilor de burtă. Dimineaţa când a sunat ceasul să merg la serviciu abia m-am putut ridica din pat. Aşa că m-am decis să nu merg la serviciu. Dar am fost la medicul de familie şi mi-a dat o reţetă si concediu câteva zile.

Tot timpul mi-a fost frică de doctori, dar mulţumesc lui Dumnezeu că nu prea am avut de-a face cu ei. Nu am stat nicio zi în spital şi nici nu vreu. Dar oare cine vrea?? Numai când aud cuvântul injecţie parcă simt un val rece pe spinare şi mi se ridică părul pe mâini. Îmi imaginez ace lungi care intră în carne până la os, că rămâne acul în carne sau că se rupe... Imaginaţie bolnavă! Poate dacă totuşi nu prea am mers la medic măcar ar trebui să merg la un psiholog cu imaginaţia asta a mea sadică.

Ţin minte că în clasa a VIII-a, când au venit să ne facă vaccinul în mâna stangă (nu ştiu pentru ce era) nu am avut nimic, m-am şi mirat atunci. Dar după vreo câteva săptămâni au mai venit o dată să ne facă înc-o injecţie în picior.

Vroiam atunci să par că nu mi-e frică, că nu e nicio problemă, dar în sinea mea eram că...at la fund. Ne-a luat în ordine alfabetică, aşa că eu eram la sfârşit, şi ne-a bagat într-o încăpere câte doi. Până să ajungă la mine am vazut cum ieşeau colegii unul câte unul cu feţele schimonosite de durere, şchiopătând, unii plângând. Bineînţeles că mie mi s-a făcut şi mai tare frică.

Na! că a venit şi rândul meu. Am intrat cu un alt coleg care locuia într-un sat aproape de Botoşani, Manoleşti Vale. Doctoriţele ne-au pus să ne daăm pantalonii jos, aşa că i-am dat şi m-am pus apoi pe scaun. Colegul cam ezita, poate că îi era frică. Măcar nu eram singurul. Doctoriţa insista, el se echiva! Pănă la urmă băiatul a cedat şi a început să-şi dea pantalonii încet în jos. Am înţeles imediat de ce ezita! Pentru că avea chiloţii ciuruiţi (nu ştiu din ce cauză). Eu, ca un nesimţit ce eram atunci, am început să râd. Rădeam cu o aşa poftă până când acel râs colorat s-a transformat în plâns atunci cănd am simţit acul, parcă de 1 km, intrând în piele, apoi ăn carne, atincăndu-mi osul, rupăndu-se şi ţâşnind sânge peste tot.

Nu, glumesc, a intrat ăn funcţiune din nou mintea mea bolnavă atunci când îmi amintesc de ace! Defapt am început să plâng pentru că mă şi durea dar şi pentru că m-a luat cumva prin surprindere. Trebuia să aştepte să termin de râs ca apoi să mă înţepe! Doctorii ăştia!!

Ce m-a enervat a fost faptul că acel coleg nici măcar nu a scâncit. Cine râde la urmă râde mai bine! Dar apreciez faptul că el nu a râs de mine pentru că am plâns dar nici eu nu am mai spus colegilor despre găurile lui din chiloţi. Poate pentru că şi eu mai aveam, dar măcar bine că nu mi le-a vazut nimenea!


Azi am fost la doctorul de familie, m-a consultat şi mi-a prescris o reţetă. Vroia să-mi dea concediu 5 zile să fac nişte analize dar am refuzat deoarece nu pot lăsa lucrul atâtea zile. Până la urmă mi-a dat pe două dar mâine am să merg la lucru pentru că am atâtea de făcut...cu toate că nu sunt 100% OK. Din 5 zile, s-a facut 2, dar defapt e o singură zi.

Pe lângă faptul că am dat mulţi bani pe reţetă, trebuie să merg sa-mi fac analize (când o să am timp)mai am şi de recuperat la serviciu. Sper măcar ca la noapte să pot dormi!